celor puşi să mă urmărească

sunt seri când
mă-ntorc din nesomn
ca dintr-o călătorie lungă,
mă culc o dată cu soarele
şi dorm neîntors
câteva ore, apoi
mă trezesc
cu noaptea-n cap,
smuls din visul cel rău
de-o mână care,
preschimbându-se-n pumn,
bate în pieptul meu
tot mai repede,
tot mai tare,
şi-atunci,
încerc să mă ridic,
fără să tremur de frig,
mă-ndrept spre bucătărie,
pun apa pe foc,
iau un distonocalm
şi-ncep să picur –
ploaie de vară
deasupra lunii plutind
în cana cu ceai negru
cuvinte
care străpung tăcerea
împachetată în plicuri,
rânduri despre cel care
a supravieţuit
unui coşmar de nedescris;
şi totuşi,
cineva azi-noapte
pe o margine de lume
a fost sinucis.
Ce bine ar fi să pot
să fiu din nou singur,
să stau faţă-n faţă
cu gândurile mele,
să stau şi să fumez
pe întuneric,
să n-audă umbrele
din spatele meu
tot ce gândesc,
să fumez şi s-ascult
în linişte cum
pasărea preschimbată în pumn
bate în pieptul meu
tot mai repede,
tot mai tare,
sfărâmând
perete după perete
coşmarul
unor cuşti construite
pentru
cei singuratici
de nişte neoameni
cu cap.

de Bot Eugen