că vei lua
de mână ninsoarea
din fotografie
și-o vei aduce
cu tine
în București.
Te-ai înșelat,
m-ai înșelat,
ea n-a mai sosit
nici măcar să te
urce-n autocar
și să te trimită
de unde-ai venit
de Bot Eugen
Reclame
afară
Toate articolele etichetate afară
Era una din nopțile-acelea
fără de somn și ea îmi venea
de departe cu apropouri,
călare pe-un ton convingător,
venea să mă-ntrebe
dacă nu vreau să mă alătur
cauzei sale,
împreună să batem
pasul pe loc.
Cum sa nu, i-am răspuns,
cu o condiție, totuși,
să nu fie una
pe de-a-ntregul pierdută.
Și ea începuse să-și
râdă de mine,
vorbind despre toate,
fără să-mi spună nimic,
fără să-mi lase o gură
de aer, în tăcere
să-mi termin
gândurile de fumat
până la prima ninsoare de scrum.
Asta se ia in serios,nu glumă,
trăgeam în interiorul meu
de mânecă o concluzie,
în timp ce-i contemplam
logoreea cum se întuneca/
țiganiza la chip pe măsură
ce-afară de ziuă
se lumina și de iarnă.
Era una din acele nopți
albe de noiembrie
când eu – cu laptopu-n față
stăteam răstignit
pe un scaun și-o ascultam
cum mă vorbea
cu cineva nevăzut
pe la spate,
fără să-mi lase o gură
de aer,
atât de necesară
pentru un strigăt:
mai lasă-mă-n pace,
în tăcerea mea!! –
să-mi termin
gândurile de fumat,
sub acest frig
care mă arde la tâmplă
și-mi tremură mâinile
pe hârtia
cuprinsă de flăcări
până la ultimul pumn
de cenușă
preschimbându-se în cuvinte.
Hai lasă-mă odată în pace,
băi, drac de poezie ce ești!
de Bot Eugen
Cuvinte alb-negre(V)
cu reflexii și reflecții
Îi plăcea să se audă meditând
cu glas tare
asupra problemelor existențiale,
mie – doar să-i ascult vocea
cum trepidează între
bolta metalică
și pantofii mei negri din piele
cu scârț;
ardea intens printre cuvinte,
vorbea despre toate și
despre nimc.
Într-un târziu, mă întrebase:
-Nu vrei să…?
-Păi, nu ,
i-am răspuns,
chiar nu e momentul
s-o cauți cu lumânarea
prin camerele pieptului meu
pe umbra aceea
de spațiu nelocuit
de oamenii-camere de luat vederi;
nici cu lanterna măcar
ori cu bricheta aprinsă
nu vei reuși s-o găsești –
nu vezi c-afară
se face dimineață,
iar înăuntru – salon
de sforăit
pe mai multe octave,
în timp ce
intrarea în capitală
se-apropie de noi, asemeni
războiului psihologic
(dintre mine și ceilalți)
și-autocarul
pe jumătate gol,
roșu pe jumătate
stă gata să intre-n pământ
de rușine
după câteva frâne,
tot ascultându-te cum
vorbești despre toate
și despre nimic,
cu gândul la ce va spune
igrec ori ics
despre reflecțiile tale idioate ;
în acest timp
zeta se va holba la noi
cu niște ochi
bine-nșurubați în monitor
și se va distra rău de tot
pe seama reflexiilor noastre
palide de nesomn.
de Bot Eugen
Cuvinte alb-negre
Îmi spuneam:
nu are rost să o caut
cu lumânarea,
nici măcar cu lanterna
ori cu bricheta aprinsă,
chiar dacă văd totul prin ceață
și de nimic nu pot să fiu sigur.
Mă aflam la început de drum.
Afară erau minus unsprezece,
înăuntru – fumatul interzis.
Timpul ne-ncuiase-ntr-o cutie
și a aruncat cheia;
ne vânzoleam
între pereții asudați
ca niște insecte otrăvitoare,
numai bune de strivit
de un cer metalic
cu picioare de asfalt.
Ne-mpotmoleam
după fiecare sută de metri
în trafic și în zăpadă;
cei din față cădeau pe spate,
cei din urmă se aruncau(primii)
cu fruntea-nainte,
după o frână,
în golul cuvintelor;
se-nghesuiau fără jenă
unii în inimile celorlalți,
își umpleau reciproc gurile
cu vorbe alb-negre
grețos edulcorate,
asemeni unor felii de tort
cu frișcă și ciocolată,
în timp ce autocarul
pe jumătate gol
ne hurduca
(din groapă în groapă,
din frână în frână)
înspre ieșirea din capitală,
și umbrele noastre
se adânceau tot mai tare –
tăcute prăpăstii în noapte
pe buzele celorlalți
cu nume cu tot…
de Bot Eugen
Și dacă vezicula biliară e nelocuită,
de ce stăpânul ei, ca un bezmetic,
rătăcește noaptea pe străzi,
pe străzi pavate cu vise ce urcă,
treaptă cu treaptă, spre ceruri
o scară de câteva sute de nuanțe de gri? –
se-ntrebă la un moment dat
insomniacul trecut prin sita unor trăiri
matinale profund neomogene.
Așa se-ntâmplă atunci când îți permiți
luxul de a răci în mijlocul verii:
ajungi să trăiești la temperaturi foarte joase,
aidoma celor care te înconjoară;
37 de grade-năuntru,
37 de grade afară …
Abrutizat în ultimul hal,
ieși să-ți încălzești sângele la soare.
Umbra ta sub razele lui
strălucește
în toată splendoarea ei neagră,
asemeni ficatului mut de beat
sub o ploaie de ultrasunete
ultimul răcnet.
Pentru că
așa se-ntâmplă atunci când îți permiți
luxul de a răci în mijlocul vieții,
în mijlocul verii, în mijlocul lunii iulie …
Te-ntuneci la chip, ți-e greață, transpiri
și-asemeni ficatului îmbibat în grăsimi,
strălucești în negreață,
pe când tot alte și alte perechi vesele de rinichi
încropesc șezători pe la terase,
ciocnesc halbe cu zgomot, închină libații
și se pișă pe cele câteva sute de nuanțe de gri
care alcătuiesc o viață.
de Bot Eugen
zdreanţa.
zăcea acolo, strălucind.
nu mai puteam face cu ea nimic.
ploua.
s-a ridicat şi-a plecat.
ei, draci, m-am gândit, i-aceeaşi poveste.
mi-am pus ceva de băut, am deschis radioul,
am stins o parte din lumini
şi mi-am aprins o ţigară nemţească,
neagră şi amară.
am auzit un ciocănit
şi-am deschis uşa.
un pitic stătea în ploaie:
ai văzut cumva un porumbel pe veranda ta?
i-am spus că n-am văzut un porumbel pe veranda mea
şi el mi-a spus că dacă văd un porumbel pe veranda
mea
să-l anunţ.
am închis uşa
m-am aşezat şi-o
pisică neagră a făcut un salt
prin fereastră, mi-a sărit în poală
şi-a început să toarcă, era un animal frumos,
am dus-o în bucătărie şi-am mâncat împreună
o felie de şuncă.
am stins toate luminile,
m-am băgat în pat şi pisica s-a băgat lângă mine
şi torcea, mi-am spus, cineva, totuşi, mă place,
pe urmă pisica s-a pişat pe mine,
pe cearşafuri, hei, i-am spus, ce dracu-i cu tine?
am luat-o şi-am aruncat-o afară
în ploaie,
mă gândeam, e ciudat, pisica aia
pişându-se pe mine
şi pişatul ei la fel de rece ca ploaia.
apoi am sunat-o pe ea,
hei, i-am spus, ce dracu-i cu tine,
ai înnebunit sau ce?
am închis, am dat jos cearşafurile
şi m-am întins în pat, ascultând ploaia.
uneori un bărbat nu se descurcă
şi-atunci e cel mai bine să stea întins, nemişcat,
şi să-ncerce să nu se gândească la
nimic.
pisica aia avea o zgardă,
aparţinea cuiva.
cât despre femeie
nu ştiu.
* din volumul “dragostea e un câine venit din iad”;Editura Polirom; București; 2007;
* traducere, prefață și note de Dan Sociu
Amiaza lui 23 aprilie – ultima variantă
Sictirită de minutele orei de vârf
cu biciul solar al amiezii,
ea trece pe corso grăbită
cu mintea aiurea
şi speranţele înghesuite
în buzunarul interior de la piept
al hainei sale negre din piele;
se-aruncă-nainte nebuna,
din mers îşi pune căştile în urechi,
impasibil ascultă vocile lumii
şi strigătul teraselor goale: La muncă!,
în timp ce scrutează
cu tăişul privirilor treze
inima de hameleon a metropolei,
reclamele ei luminoase
care pulsează
în ritmul paşilor săi
pe panourile cu afişaj electronic.
Intră apoi într-o braserie,
solicită o ceaşcă de cafea tare
(cu o concentraţie vădit crescută
de amar, negru şi aromă braziliană)
şi o licoare de culoarea soarelui
pe care să scrie că ar conţine
o cantitate suficientă de ingrediente
necesare pentru o viziune optimistă şi anume:
zahăr, acid citric, arome naturale CO2,
substanţe uscate-9gr., 74 Kcal/200gr.,
termen de valabilitate- 20 de zile însorite;
temperatura de păstrare- între 0 şi 5 grade Celsius;
Îi plăteşte chelnerului contravaloarea
acestui amestec energizant(8 lei-putere),
iese afară la braț cu inima-mi (care
își ține strâns la piept sângele între palme)
şi face slalom printre stâlpii de cafenea,
îndreptându-se
către aripa stângă-a terasei;
se-aşează la una din mesele ei
roşii de plastic,
îşi dă ochii peste cap şi capul pe spate,
îşi pune ochelarii negri pe privirea sa
şi-aşa întunecată,
îşi smulge pe urmă flegmatic
soarele din febra agoniei
şi îşi aprinde o ţigară
de la mănunchiul lui de raze fumegânde;
îl face sul într-un târziu
şi-l introduce
în recipientul de sticlă
al ochiului său din umbră,
savurându-l îndelung după aceea
ca pe-o băutură exotică
răcoritoare.
Mai dă-o dracului de cafeluţă!
îi strig eu deodată,
în timp ce scrutez
cu tăişul privirilor piezişe
inima de hameleon a metropolei –
nu ne-au mai rămas decât
11 bonuri de masă
pentru un cartuş de ţigări
şi câteva cărţi cu poeme!
Abia după această ispravă,
astenia mea de primăvară,
vom putea spune şi noi
(cu o mână pe inimă
şi cu cealaltă mângâind
paloarea vorbitoare-a hârtiei)
că ziua a trecut de partea noastră
şi cu folos pentru umanitate.
de Bot Eugen
boteugen74
